“A nu ști este o precondiție pentru a fi capabil să-ți imaginezi. Capacitatea imaginativă în cadru analitic este sacră. Imaginația lasă loc pentru trăirea multiplelor posibilități sub forma gândirii, a jocului, a visării și altor activități creative. Imaginația se află în contrast cu fantasmarea, care este o formă fixă care se repetă la nesfârșit și nu duce la nimic. A imagina nu înseamnă a găsi o soluție la o problemă emoțională; înseamnă să schimbi termenii unei dileme.” (Ogden)
Cred că atunci când te folosești de capacitatea imaginativă îți poți da seama de faptul că o frază rostită poate fi folosită în mai multe feluri. De exemplu, când ai în față o frază, îți poți imagina că amesteci literele între ele și, folosind același material, poți crea o altă frază cu un cu totul alt înțeles, ca într-o anagramă. Sau poți amesteca cuvintele astfel încât ele nu mai au nici un înțeles, însă faci asta pentru a provoca nedumerire în celălalt, folosind cuvintele nu pentru a comunica ceva ci pentru a acționa asupra celuilalt, sau rostești cuvintele într-un așa fel încât, iarăși, nu te interesează înțelesul cuvintelor ci doar faptul de a scăpa de o stare de tensiune interioară, ca în cazul ticurilor. Sau poți folosi aceleași cuvinte însă folosindu-te de multiplicitatea de sensuri ale unora dintre ele, schimbi conținutul comunicării. Sau te poți referi exact la conținutul direct al cuvintelor ori poți comunica o frază ca un simbol sau metaforă pentru a direcționa atenția spre un alt subiect.
Cred ca atunci când te folosești de fantasma este ca o imagine-scenariu în care tu ești cel mai puternic, cel mai deștept, cel mai bogat.
11 comentarii
Foarte bogat și provocator subiectul asupra căruia te-ai oprit azi! Ca un exercițiu imaginativ (poate chiar și creativ, 😊), scot cadrul analitic din discuția de la care ai pornit, și mă opresc la cadrul intern al fiecăruia dintre noi, cu nuanțele și idiosincrasiile lui. Și rețin din ultima ta frază cum fantasma „este ca o imagine-scenariu în care tu ești cel mai…..”. Aș adăuga, dacă-mi este permis, și că fantasmarea presupune, cred eu, că noi, autorii și trăitorii ei, suntem cel mai în control. Un control pe care nu știm neaparat (conștient) că-l avem, dat fiind că fantasmele sunt inconștiente, dar pe care, așa cum mi se pare mie, tot inconștient, nici nu suntem disponibili să-l pierdem cu prea multă ușurință. Ce ar însemna oare să renunțăm, să trecem de la o imagine-scenariu, cum sugestiv ai numit-o, la explorare, la descoperire, la joc, la curiozitate și, implicit, la nou?
Exercițiul și sarcina de a renunța la iluzie sunt primele care-mi îmi vin în minte. Iar aici îmi apar alte întrebări…: Oare cât suntem de capabil de deziluzie? Putem să-i facem loc în spațiul intern? Să o lăsăm să trăiască acolo, să trezească toate stările emoționale greu de trăit, să ne provoace, să se ia la trântă cu obiectele interne și relațiile de obiect împământenite în ani și ani? Cum trăim deziluzia, în așa fel încât să nu ne ucidă, ci să ne permită să redevenim creativi, exploratori, jucăuși, curioși… adică vii? Sunt iluzii (a se citi fantasme) care pe de o parte ucid, și pe de alta ne asigură continuitatea-ființării, chiar dacă aceasta nu e o „ființare” propriu-zis întru viață, ci mai degrabă o formă de supraviețuire, un mod de a rostogoli mai departe prin timp și de a resuscita fantomele unui trecut mort, care într-un fel ne aparține, dar în același timp nu-i al nostru și nici nu ne lasă să fim.
Mă gândesc la invitația ta de exersare a creativității ca la un mic exercițiu de provocare la duel a fantasmării. En garde! Dacă schimb ordinea cuvintelor în frază, anagramez, combin în proporții diferite culori, nuanțe, sensuri, rosturi… dacă rostuiesc diferit, nu cumva am ocazia să prind fantasmarea pe picior greșit? Să o fac să se împiedice în propria pânză de păianjen? Posibilitatea de a deschide o fereastră de oportunitate prin care adie aer proaspăt e un imens pas inainte. Nutresc speranța că așa se primenește un pic și lumea noastră internă, și poate ne amintim câtă nevoie avem, și cât de dor ne e de viu, de noi în viață!
Ce frumos scrii tu, Corina! Mulțam!
Cum tu te-ai legat de ultima mea frază, mă leg și eu de o întrebare a ta – “Putem să-i facem loc în spațiul intern?” (deziluziei). Așa m-am gândit în timp ce citeam, că această sarcină de a renunța de iluzie o putem concepe ca pe un schimb, chiar dacă o putem trăi ca pe o pierdere. Schimbul ar consta în renunțarea la o iluzie pentru contactul cu realitatea îmbunătățit. Acest contact cu realitatea, de exemplu, ar putea fi util în cadrul negocierii cu așteptările pe care le avem și astfel adaptarea noastră la viață ar fi mai potrivită. Am preferat, deci, să văd iluzia (și dez-iluzia ei) ca pe un decalaj între așteptări și realitate.
Cât privește trecerea de la fantasmă la creativitate…cred că răspunsul depinde de felul în care vedem raportul lor. Dacă, de exemplu, ne gândim la un proces liniar, atunci ar fi, în termeni psihanalitici, trecerea de la poziția schizo-paranoidă la cea depresivă, de la proiecție și negare (înspre protecția aceluiași spațiu intern), prin vinovăție, înspre reparație. Dacă, preferam să privim cele două aspecte ca fiind mai degrabă non-liniare, a la Bromberg, mă gândesc că acțiunea se poate bifurca: cu o mână acționăm asupra diminuării fantasmei, iar cu cealaltă amenajăm spațiul tranzițional pentru jocul creativ.
Adică una e să le privim ca funcționând într-un raport de compensare și alte e să le vedem ca fiind complet diferite, aparținând unor teritorii diferite de funcționare. Desigur, toate diferențierile astea nu sunt decât nuanțări teoretice dar știm că asta ne va influența în ce scoatem pe gură (apropo de chiar subiectul în discuție).
Ultima parte a comentariul tău e chiar delicioasă…mi-ai creat imaginea nu doar a aerului curat care intră prin ferestrele deschise ci chiar a unui fluture care colorează, suprinde și apoi pleacă…
Colegilor mei minunați care ridicând ștacheta cu măiestrie, celor din urmă nu le rămâne decât zborul pentru a avea continuitate.
Capacitatea imaginativă este un spațiu intern de abandonare a știutului, un let it go însoțit de îngeri și demoni, asemeni Peșterii lui Platon.
Fantasmarea ca formă fixă sub aparența seductivitate de protecție și control, nu face decât să blocheze drumul autenticitțăii, împiedicând intrarea luminii în nepătrunsul neștiutului.
Astfel că jocul de/dintre cuvinte, se transformă într-un fel de descantec care, tocmai prin acest neînțeles de sens, a fi știut dispare la orizont asemeni unui apus, iar a nu știi devine un răsărit.
Fantasmarea ca imagine-scenariu și păstrând jocul asocierii a două cuvinte, s-ar renumi F.F. ( Fals Fantasmă). Pentru că tot ce o descrie și cuprinde are țn compoziție Falsul: iluzia controlului, a unei singure realități percepute, a unui știi și chiar a unui există.
Așa cum deziluzia, cuprinde în scriere cuvântul iluzie, sau imposibil pe i-m-possible, aceste cuvinte nu sunt decât niște fațete ale acelorași semnificații. Ele există țn același spațiu și timp și ni se dezvăluie în funcție de poziționarea noastră internă, într-un moment, de obicei prezent 🙂 și poate face trecerea dintr-un a supraviețui în a trăi, din a știi în a nu știi pentru a știi etc. În fapt într-o ciclicitate internă miracolul ar putea însemna să aduci mișcare și libertate pentru a crea spațiul transformării.
Pentru ca ai vorbit despre neștiut și nepătruns, Cristina, de cu-prinderea iluziei în deziluzie și de cu-vântul care se rostogolește în des-cânt, nu pot decât să vin cu un exemplu care le strânge pe toate cele ce le-am spus noi la un loc, și în același timp le depășește, și-n partea de sus, și-n partea de jos.
Și asta pentru ca descântecul e și fantasmă și imaginație creativă, dar complexitatea lui e mult mai mare de-atât.
Următorul descântec a fost rostit demult, era să zic rostogolit, de Ilinca.
Ilinca cui?
Ei bine, Ilinca a Mielului Capra, tigancă din Stupca:
Pornitu-s’o N.
De la casa lui,
De la masa lui
Tare ca fieru
Rumen ca bujoru.
Și pe dânsu tâlnitu-l-o
Întâmpinatu-l-o:
Ceas rău cu mâncătură
Și cu lipitură.
Ceas rău din scârbă,
Ceas rău din foame,
Din 99 de feliuri,
Din 99 de neamuri.
Ceas rău ieșiți
Să periți:
Din inimă
De sub inimă,
Din ficați
De sub ficați,
Din plămâi
De sub plămâi;
Să ieșiți,
Să periți:
Din carne
De sub carne,
Din piele
De sub piele;
Să ieșiți
Să periți:
Din fața obrazului,
Din sgârcu nasului,
Din audu urechilor,
Din vederile ochilor.
N. să rămâe curat,
Luminat.
Voi să ve pierdeți
Și să ve duceți
La Ler împărat,
Ca acolo ve așteaptă
Cu mesele întinse
Cu făclii aprinse,
Cu păhare pline.
Acest om nu ve poate ține,
Nu ve poate cina,
Nu ve poate purta.
Acolo vă duceți,
Acolo ședeți,
Acolo periți,
Pe-acest om să-l părăsiți,
Să-l curățiți
Cu runc
Și cu runc.
Ca de nu-ți ieși
Și de nu-ți peri
Cu acu’ v’oiu strepunge,
Cu cuțitu v’oiu tăie,
Cu sufletul v’oiu sufla,
Și-aici nu-ți remâne
Si-aice tot nu-ți șede.
Descântecu de la mine,
De la Dumnezeu leacu
Și mie colacu.
Ce mi se pare (și mai) extraordinar în acest descântec, este că, conține un cuvânt despre care nici cel care l-a consemnat nu știe ce înseamnă și nici măcar descântătoarea nu a știut să-l explice.
Valentin Miu spune: “rostești cuvintele într-un așa fel încât, iarăși, nu te interesează înțelesul cuvintelor ci doar faptul dea scăpa de o stare de tensiune interioară, “de ex rugăciunea.
Corina spune: ”Sunt iluzii (a se citi fantasme) care pe de o parte ucid, și pe de alta ne asigură continuitatea-ființării, chiar dacă aceasta nu e o „ființare” propriu-zis întru viață, ci mai degrabă o formă de supraviețuire
Eros? care are intreține iluzia că trăieste, că mai e ceva bun in lume care merită trăit – că mai e ceva viu in noi, că e ok și in Maya versus Tanatos – anularea acestei iluzii.
Cristina menționează iluzia în relație cu Mitul Peșterii de la Platon.
Această conceptie filosofică că ceea ce vedem sunt doar forme, umbre pe pereți, iluzii și că nu putem lua umbrele drept adevăr, ceea ce a rezistat in timp până la Kant cu a sa concepție că ceea ce putem cunoaște sunt doar fenomenele si niciodată lucrul în sine.
În același timp, Platon susținea că doar in lumea ideilor avem acces la adevăr, ca ele sunt pure, linia de gândire care susține puritatea spiritului, puritatea actului de gândire, a creației din spațiul spiritului.
Tradițional, intre forme si spirit s-ar afla spațiul psihic, subiectiv – sufletul – fără pretenția de puritate sau adevăr, cel care funcționează în spațiul formelor, al iluziilor, dar care comunică și cu spiritul.
Ceea ce demonstrează Vasile Dem. Zamfirescu (Filosofia inconștientului) este că prin demersul psihanalitic, prin psihanaliza aplicată operelor de artă, spiritul, desi are o anumită autonomie, nu este independent de suflet: spiritul este impur.
Nu se poate să nu mă uimească curgerea acestor gânduri, Costel. Sunt mai multe locuri din care aș putea apuca gândurile tale, dar o să pornesc (tot) de la Ogden, cum altfel?!
Într-un text foarte nou al lui, ne zice asa:
„Ceea ce este implicat în înțelegerea semnificației latente a viselor ar putea fi înțeles mai clar prin compararea acestei activități cu cea de înțelegere a semnificațiilor latente în literatură. Atunci când citim un text literar, fie el ficțiune sau non-ficțiune, poezie sau scenariu de teatru, sensul nu se găsește în spatele cuvintelor sau sub cuvinte; sensul rezidă în cuvinte și în efectele pe care acestea le creează. Noi ascultăm cuvintele, nu (ascultăm) prin ele. Atunci când ne implicăm într-un text, facem ceva cu el, îl experimentăm și, uneori, punem în cuvinte înțelegerea noastră a semnificațiilor latente în cuvinte, dar nu există nimic în spatele cuvintelor.”
Altfel spus, nu putem pleca decât de la ceea ce se vede, înspre ceea ce nu se vede care este conținut în ceea ce se vede. Ele nu sunt separate ci, așa cum mai ziceam, trebuie doar să ai răbdarea necesară pentru a se limpezi în fața ochilor. Atunci, ceea ce părea impur, devin pur. E ca în acea imagine despre care vorbește Alan Watts – atunci când vezi coada unui câine, e foarte probabil că restul câinelui să fie tot acolo 😊 (am zis „foarte probabil” și nu „cert” pentru că perspectiva cuantică ne permite să începem să luam în calcul că privirea noastră, în sine, modifică).
În Dao de Jing, Lao Zi spune așa:
Când toți oameni vor afla că frumosul este frumos, va apărea și urâtul.
Când toți oamenii vor afla că binele este bine, va apărea și răul.
Prin urmare, Neființa și Ființa se cuprind una în cealaltă, ce e greu și ce e ușor se împlinesc unul pe celălalt, ce e lung și ce e scurt se descoperă unul pe celălalt, ce e sus și ce e jos se îndreaptă unul spre celălalt, sunetul și ecoul își răspund în armonie unul altuia, iar ce e înainte se însoțește cu ce urmează.
De aceea Omul Sfânt făptuiește fără să făptuiască și nu se slujește de cuvinte ca să-și împărtășească învățătura.
Face ca cele 10.000 de lucruri să prospere, dar nu vorbește despre asta, le naște, dar nu le stăpânește, lucrează și nu se mândrește, își împlinește lucrarea, dar nu cere răsplată.
Și tocmai pentru că el nu cere răsplată, împlinirea ei rămâne. (Versetul 2)
Astfel puritatea ideilor și impuritatea spiritului se atrag una pe alta și se pot oglindi. Se pare că cine știe să privească le poate vedea pe una într-alta. La fel îmi pot imagina, poate și mai simplu, faptul că a cunoaște că cineva este iluzionat, înseamnă să poți vedea în iluzie adevărul falsificat. Astfel păstrarea dualității adevărat-fals sau pur-impur îmi pare riscantă.
Aș putea să concep sufletul, cel care se află „între formă și spirit„ cum spui tu, Costel, ca un spațiu tranzițional, fiind astfel cu un picior în formă, și cu celălalt în spirit. Dar chiar și așa, tot acolo ajungem…căci asupra spațiului tranzițional nu sunt permise întrebările ce, cui aparține…adaptat pentru noi, cât de pure sunt participantele.
Închei (tot) cu întrebări: cum am putea ști că există un lucru-în-sine, dacă nu din fenomene? Cum ar putea exista fenomenele, fără un lucru-în-sine din care să apară?
Mulțumesc pentru replică, Vali!
La cald, ultima ta întrebare ma ajuta sa-mi limpezesc o chestiune pe care poate o stiam poate nu o stiam asa: si anume ca nu problema existentei se pune in distinctia fenomen/lucru in sine, ci problema cunoasterii. (sigur probabil exista si o dimensiune metafizica care leaga cunoasterea de existenta, si anume cum pot stii ca exista daca nu cunosc).
Poate asta e legatura cu ceea ce numeste Winnicott “lucru in sine”: atunci cand pacientul considera ca ceea i se intampla nu e ceva ce el simte (percepe), ci ceva ce chiar ESTE asa.
Da, ai dreptate, Costel…și cred ca ai citit ce am scris chiar cu intenția cu care am scris.
Cred ca in punctul ăsta se deschid doua căi: una se referă la acumulare cunoștințelor despre…care nu sunt echivalent cu cunoașterea cuiva, deși adesea se substituie acesteia (despre asta încă nu vorbesc pentru ca am scris într-o lucrare care va fi prezentată la un eveniment viitor); a doua cale e exact cea despre care spui și despre care scriu în articolul pentru noi – există o tensiune specifică între a fi și a știi, iar între ele se află a simți. Voi pune doar un paragraf din lucrarea în pregătire – și care e doar o însemnare pe marginea lecturilor din Winnicott – care sună așa:
…pentru ca un om sa ajunga sa spuna ”EU SUNT” iar asta sa fie coerent cu mintea, corpul si sufletul lui, atunci sunt necesare cateva conditii care tin de faptul ca, la inceputul vietii, corpul si psihicul nu sunt unite asa cum le stim. Cineva din exterior trebuie sa ajute bebelusul sa inceapa sa le cunoasca, iar drumul acesta este lung (pe atat de lung pe cat dureaza aceasta viata – deci nu atat de lung). Rolul mediului in momentele acestea este vital cu adevarat. Tinerea in brate si capacitatea de sustinere a mediului de ingrijire (imi pare mai potrivita exprimarea decat cuvantul „mama”) face asta pentru nou-născut. In acel mediu, adica in mama, are loc conectarea mintii si corpului, la fel cum putin mai tarziu, are loc unirea diferitele stari ale bebelusului. Tot W. ne vorbeste altundeva despre momentul in care mama trebuie sa ii faca cunostinta bebe-ului treaz cu cel care viseaza, celui suparat cu cel fericit, celui care vrea sa se linisteasca cu cel care nu are stare. Toate aceste momente despre care mai degraba gandim ca sunt naturale, adica sunt de la sine intelese, nu pare ca sunt. Faptul ca noi, clinicienii, remarcam lipsa lor mai tarziu in viata, ar fi argumentul in favoarea acestei tulburătoare ipoteze.
Dragilor, citindu-vă, mi-a zburat gândul la fotograme, pe care mi le traduc ca fiind scrieri-puse-în-lumină (în greacă photos = lumină și gramma = scriere), și pe care le văd ca forme de întâlnire mediate grafic prin care un subiect se apropie întru cunoaștere și descoperire de intersecția dintre mediu, lucrul-în-sine, fenomenologie, formă și spirit.
Cum am nevoie de o ancoră în manifest care să exceadă lumea cuvintelor, merg mai departe și revizitez o veche tehnică fotografică numită cianotipie, care permite realizarea de scrieri-puse-în-lumină pornind de la negativ. Pe la 1842, astronomul britanic William Herschel – un spirit curios și întreprinzător interesat de multe domenii, căruia chiar și psihanaliza îi datorează recunoștință pentru introducerea în limbaj a îndrăgiților termeni „negativ”, „pozitiv” și „instantaneu”- descoperă că sub acțiunea luminii, și în urma unei perioade de expunere oarecare, sărurile ferice (o să le spun ceva, pentru simplificare) se transformă în săruri feroase (adică în altceva), formând o imagine bleu. Aceasta din urmă se fixează pe un suport oarecare (hârtie, lemn, etc) și prin uscare (oxidare în aer) capătă culoarea finală, albastru de Prusia, ca mai jos. Procedeul în sine mi se pare o metaforă foarte frumoasă pentru procesele de transformare și maturizare ale psihicului uman.
Imaginea propusă reprezintă fotograma unei varietăți de ferigă întâlnită în imperiul britanic, este realizată în 1853 de Anna Atkins & Anne Dixon și se păstrează în colecția J. P. Getty Museum.
Privind feriga-pusă-în-lumină, mi se confirmă ceea ce spune Valentin „…nu putem pleca decât de la ceea ce se vede, înspre ceea ce nu se vede care este conținut în ceea ce se vede. Ele nu sunt separate ci, așa cum mai ziceam, trebuie doar să ai răbdarea necesară pentru a se limpezi în fața ochilor”. În acest punct văd intervenind un alt plan, care ține de subiectul observator, de ochiul pentru care imaginea se limpezește. Întrebările pe care în mod firesc le adresez, ajung să fie asociate senzorialului subiectiv (cum percep?, ce percep?), trecerii de la percepție la reprezentare și gândirii (ce definiții, sensuri și legături ajung să asociez acestor reprezentări?). Doar că, dacă tot am spus subiect observator interesat de cunoaștere și descoperire, atunci mă voi întreba și cum ajunge un subiect să fie subiect, și sunt nevoită să mă întorc și eu la Winnicott.
Retrospectiv, toate dialogurile întrepătrunse dintre noi mi-au amintit de jocul Squiggle și m-am întrebat cum reușim asta prin scriere? Să putem crea un spațiu de joc/lucru, al continuității celuilalt, al oglindirii, o libertate maximă de a împărtăși idei și sentimente, o reciprocitate spre o co-construcție creativă, “un eveniment de descoperire de sine prin experiența creativă” (Winnicott).
Asemeni copilului, cel care scrie crează o lume a fanteziei, un scenariu imaginativ, un discurs investit pulsional și afectiv, în care crede și se regăsește. Diferența între realitatea exterioară și joc este vizibilă, relativizând-o însă prin existența realității interne, cea care coexistă și în joc și în percepția realului. Copilul este liber în spațiu sau de joc, în care obiectul este “găsit-creat” (Winnicott), adultul își ascunde spațiul fantasmatic, îl inchide în metafore, abstractizări, fiindcă nu se poate arăta în pulsiuni, dorințe, agresivitate…El rămâne în spațiul său intim, la care lasă acces prin sublimare, punere în cuvinte, în act, în corp, prin sensuri. Dacă în jocuri copilul își transpune dorințele, în activitatea scrierii, dorințele sunt cele care alimentează fantasmarea, aducându-se modificări realității. Astfel fiecare fantasmă devine îndeplinirea unei dorințe, urmează o dinamică și condensează în ea simultan cele trei timpuri: un trecut infantil spre care trimite, un prezent dat de o impresie actuală și un viitor creat de îndeplinirea dorinței.
Deci ceea ce scriem (cum ne jucăm) poate fi și un fenomen tranzițional, nu numai pentru că fiecare se lasă impregnat de și cuprinde în spatiul său psihic, ca un conținător, mișcările pulsionale și afective transmise dar și pentru că implică un travaliu de elaborare și de re-gândire, de creație a sensurilor, de legare a fragmentelor psihice, de creație a sensurilor. M.Milner afirma că atunci când creăm pentru noi lumea exterioară, descoperim familiarul în nefamiliar”. Poate produsul creației este și obiect tranzițional, face parte și din sine și din celalat, și din lumea interioară și din lumea lui celălalt, în egală măsură aparținând și neaparținând ambelor.
Scrierea colegilor mei deschide mereu moduri noi de a înțelege caleidoscopic, aș spune. Pentru mine, firul Corinei a adus în joc ideea că a crea din pasiune este un travaliul continuu al negativului, a morții și necesită o energie, o forță a pulsiunii de viață, un travaliu al distructivității și al absenței. Jocul viu de absență-pezență, de ascuns-relevat, de căutat-re-găsit-creat, are dimensiunea și potențialitatea unei auto-definiri, a atâtor nuanțe și scrieri/rescrieri câte sunt învelișurile ființei umane. Firul lui Vali, mi-a adus “discursul viu” (A.Green) și a deschis acest câmp transfer-contratransfer în fața creației celuilalt și te afli instantaneu într-o legătură într-o comunicare inconștient-inconștient. Prin re-vederea, re-reprezentarea, re-simțirea, re-gândirea, re-elaborarea, re-psihizarea, re-strucrurarea, re-interpretarea proprie a materialului produs de celălalt. Pentru că tu ești acolo și intervii, în funcție de ce anume a declanșat în tine cele scrise precum și de complexitatea lumii tale psihice, din primele zile de viață și chiar inter/transgenerațional, prin ceea ce ai moștenit în arborele tău psihic. Firul lui Costel mi-a reamintit sentimentul “de a fi și de a fi real” (Winnicott), să te recunoști în filiația parentală, să poți lăsa în urmă paradisul pierdut, să te poți privi într-o oglindă chipul mamei, să-ți regăsești autenticitatea care îți definește existența. Ogden în articlolul său “ A Question of Voice in Poetry and Psychoanalysis” scria că un poem chiar dacă este un lucru neînsuflețit, cuprinde o voce vie a autorului, care impactează instantaneu cititorul în poem, pentru că acesta simte și aude cu propria voce, cu propria rezonanță și responsivitate emoțională. Reflectând la modul în care am ajuns să observ firul/desenul co-scrierilor, merg mai departe întrebându-mă: ce joc poate fi între percepția și perspectiva creării/scrierii?
Valentin, ai dreptate, în sensul în care prima mea intervenție nu era ecoul scrierilor voastre in mine, ci ecoul gândurilor mele în scrierile voastre. În sensul acesta as aminti că mitul lui Echo este strâns legat de cel al lui Narcis. Și, ca orice mit, are tendința supărătoare de a se repeta.
Corina, metafora cristalizării – foarte frumoasă – imi amintește de un cuvânt pe care îl folosea Mitchell atunci când se referea la anumite matrice relaționale care raman “încastrate” în noi (în procesul de dezvoltare) și care pot fi mai mult sau mai putin patologice.
Cristina, inchizi cercul cu eleganță: aduci la suprafață tema poeziei – discursul cel mai personal, cel mai subiectiv, poate cel mai intim, vocea autorului – vocea interioară care este pusă în scris, în exterior. vocea autorului – ritmul său interior ca să mă intorc ca un animal ouroboric la acele cuvinte despre care spunea Vali că ne dau ceva – linistea – chiar daca nu ne intereseaza înțelesul lor (propriu).