Am decis să adaug un blog site-ului meu web pornind de la propriile mele frământări interioare. Am cochetat cu scrisul, inclusiv pe teme psihanalitice, și am descoperit că, deși este un proces greu, mă ajută la crearea spațiului intern și dezvoltarea abilității de a scrie-ca-visare.
Ce vreau să spun cu asta? Încerc să explic apelând la o sintagmă pe care am descoperit-o citindu-l pe Ogden (On talking as dreaming, 2007). În articolul menționat, el vorbește despre maniera unor pacienți de a vorbi ca și când ar visa în timpul ședințelor de terapie. Consecința travaliului de vorbire – ca – visare în compania unui terapeut de calibrul lui Ogden a fost aceea că, de la un punct încolo, pacienții săi au început să fie capabili să „viseze” și să asocieze liber pe marginea unor experiențe pe care până atunci nu le-au putut accesa, cu atât mai puțin elabora și supune proceselor psihice secundare.
Zice Ogden, ”la suprafață, vorbirea – ca – visare pare a fi „neanalitică” în sensul că poate părea că se rezumă „doar” la a vorbi despre subiecte precum cărți, filme, etimologie, baseball, gustul ciocolatei, structura luminii și așa mai departe”. Tot el continuă prin a spune că, pentru el visul este cea mai importantă funcție psihică a minții: „acolo unde există o „muncă de visare” inconștientă, există și o „înțelegere” inconștientă (Sandler, 1976); acolo unde există un „visător care visează visul” (Grotstein, 2000), există și un inconștient „visător care înțelege visul”. Dacă nu ar fi așa, doar visele care sunt rememorate și interpretate în cadrul analitic sau în autoanaliză ar contribui la un travaliu psihologic.”
Nu găsesc niciun motiv să-l contrazic pe Ogden, și aleg să mă uit la blogul acesta ca la o formă proprie de travaliu psihologic mediat de scriere-ca-visare. Fiecare scurt exercițiu mă ajută să asociez (cât de liber, rămâne de văzut) și să mă raportez la diversele subiecte atinse, susținându-mă în procesul de autocunoaștere și facilitând experiența emoțională a „visării de sine în existență” – în cuvintele lui Ogden, „dreaming myself into existence”.
Dacă v-am făcut curioși, las aici sursele citate, poate vă vin și vouă idei! 😊 (Autor Corina)
11 comentarii
Când Corina ne-a trimis rândurile de mai sus înspre discutare, i-am răspuns că ideea cuprinsă în ele o consider valoroasă pentru că am gânduri legate de ea despre care nu știu cum să vorbesc. Astfel, îi mulțumesc că mi-a oferit posibilitatea de a reflecta un pic, în scris, asupra lor.
În primul rând voi observa că deși scrie dintr-un articol numit vorbirea-ca-visare, Corina vorbește despre scrierea-ca-visare. Cumva asta îmi vine în întâmpinarea unui proces despre care am tot vorbit cu colegii mei, în direct sau în scris. Am tot încercat să prind în cuvinte așezate pe „hârtia” laptopului un ceva din firul unei deveniri interioare proprii; acest lucru nu este întâmplător, ci se datorează faptului că atunci când scriu starea mea se modifică, este o alta decât atunci când vorbesc sau atunci când citesc. Uneori, scrisul este ca o oglindă și pot re-cunoaște firul gândurilor mele. Alteori însă, ceea ce scriu prinde pentru prima oara formă și când văd ce am scris, încep să cunosc și nu să recunosc conținutul asupra căruia mintea mea și-a pus amprenta. Tot de la Ogden am aflat că scrisul e o formă aparte de gândire…
Despre visare…pffff…nu știu ce să spun…deși am senzația că o pot recunoaște când se întâmplă…dar poate că ar fi mai sigur să spun că o pot recunoaște după ce se întâmplă, dupa felul în care conținuturile visate își găsesc locul și semnificația într-o viață de om.
Pare clar că ceea ce trebuie să avem în minte vizavi de visare nu este conținutul propriu-zis al unei discuții ci “locul” unde se petrece „acțiunea„ psihică; cred că asta îl face pe Ogden să vorbească despre „înțelegere inconștientă”, despre o muncă de profunzime. Altfel spus, visarea nu este un proces de reverie diurnă, un fel de a te uita pe fereastră și a-ți lăsa gândurile să curgă. Poate îmbrăca aceasta formă, însă nu este această formă.
De asemenea, aș introduce o diferențiere între visare, sau chiar scrierea-ca-visare, și asocierea liberă. La fel cum este o diferențiere clară între asocierea liberă și vorbirea alandala. Diferențierea aceasta s-ar baza pe faptul că asocierea este o metodă, o modalitate de a te raporta la dinamica psihică inconștientă, și căreia îi corespunde atenția liber flotantă. Cele două merg împreună, și din acest împreună rezultă interpretarea.
În timp ce visarea, în cuvintele lui Ogden, ar avea de-a face cu experiența intrării în ființare și visarea acestei experiențe, pe de o parte, și faptul de a gândi, și eventual a vorbi, dar nu neapărat, despre înțelegerea semnificației experienței ființării. Deși amândouă vorbesc despre experiența inconștientă, totuși diferența de nivel îmi pare evidentă.
Sunt întru totul de acord, Vali, cu nuanțele pe care le propui.
Rețin din comentariul tău faptul că scrisul e o formă aparte de gândire și reiau aici argumentarea pe care ai făcut-o, pentru că mi se pare că o putem citi și într-o formă mai aproape de procesele de elaborare ale visării, inclusiv ale elaborării modului în care ne visăm pe noi înșine în existență.
„Am tot încercat să prind în cuvinte așezate pe „hârtia” laptopului un ceva din firul unei deveniri interioare proprii; acest lucru nu este întâmplător, ci se datorează faptului că atunci când scriu starea mea se modifică, este o alta decât atunci când vorbesc sau atunci când citesc. Uneori, scrisul este ca o oglindă și pot re-cunoaște firul gândurilor mele. Alteori însă, ceea ce scriu prinde pentru prima oara formă și când văd ce am scris, încep să cunosc și nu să recunosc conținutul asupra căruia mintea mea și-a pus amprenta.” Și apoi… „Despre visare…pffff…”
Și în înțelegerea mea, visarea precedă atât vorbirea-ca-visare cât și scrierea-ca-visare. Visez și intru în contact cu ceea ce apare în vis: conținuturi primare, resturi diurne, amprente emoționale, diverse elemente figurative, un amalgam straniu în căutare. Dificultatea mea a fost să răspund la întrebarea: pe cine/ce caută conținuturile visate? Deocamdată mizez pe ipoteza că visul își caută visătorul, adică un subiect dispus să intre ca într-o stare de surprindere creatoare apropiată celei despre care vorbește Anzieu în Psihanaliza travaliului creator, 2004 și pe care ai amintit-o și tu, într-una din înțelegerile posibile a fragmentului asupra căruia m-am oprit.
Odată ce visul îl gășește pe visător, văd două direcții: 1) una în care visul primește șansa la viață în-aici-și-acum, și de aici înainte se deschide calea unui travaliu transformator pentru că visătorul care visează visul îi devine și autor (cu toate implicațiile creative ale termenului) , și, 2) una în care visul este „ucis”, lovindu-se de refuzul visătorului de a-l păstra viu în conștient.
Prima direcție deschide o cale de gândire (și/sau), creație (și/sau), interpretare, și poate ajunge să fie mijlocită și de limbaj în oricare din formele sale, pentru că aceasta este maniera în care autorul aduce visul în lumina zilei: Vorbire-pusă-în-lumină și/sau scriere-pusă-în-lumină, cu diferențele surprinse de tine mai sus. Pe de altă parte, cred că „uciderea” visului din planul conștient, este doar o amânare. Elementele refulate sunt azvârlite în adâncurile inconștientului, acolo unde pot fi agățate din nou și aduse la suprafață în alte momente care s-ar putea să-l forțeze pe visător să devină autor. Iată aici o altă transformare: a subiectului din t-1 (momentul refuzului visului) în alt subiect, în t (momentul visării) și în altul în momentul t+1 (momentul în care visul își găsește autorul).
Corina aduce ceva imposibil in a-i rezista: “vorbirea ca visare/scrierea ca visare”, astfel incat, vorba lui Vali “despre visare…pfff..nu stiu ce sa spun “ si in acest asentiment ma regasesc, intr-o daruire de timp-spatiu, continator-continut al visarii, avand “ochii mai usor adaptati la intuneric” (Freud ) sau cu o “vedere binoculara”( Bion). Utilizarea de către analist a experiențelor sale de visare și reverie este indispensabilă pentru analiza celui de al treilea analitic (Ogden), creat intersubiectiv, reciproc dar asimetric construit (și individual experimentat) și este dinamic inconștient. Experientele noastre de visare și reverie, care constituie un acordaj bun între ceea ce este cel mai personal pentru noi și ne autodefinește, nu mai pot fi privite exclusiv ca propriile noastre creații individuale. Spectrul emoțional al reveriei este de obicei discret, insesizabil și oarecum incoerent, provocându-i analistului mai degrabă sentimentul difuz că ceva il tulbură, decât acela de a fi ajuns la o înțelegere. Insă dezechilibru emoțional generat de reverie este unul dintre cele mai importante elemente ale experienței analistului, prin care poate atinge înțelegerea a ceea ce se întâmplă la nivel inconștient în relația analitică. Reveria este o busolă emoțională pe care analistul se bazează pentru a accede la trăirile autentice și la atitudinile interne, ce se desfășoară în situația analitică. Diferențierea și interacțiunea între viața conștientă și inconștientă este creată de (și nu pur și simplu reflectată în) visare. În cursul participării la visarea viselor nevisate și întrerupte ale pacientului său, analistul ajunge să cunoască pacientul în acel mod și în acea profunzime, care să-i permită să-i spună ceva pacientului, care să fie adevărat pentru o experiență emoțională conștientă și inconștientă care are loc în relația analitică la un moment dat. Visele imposibil de a fi visate sau reveriile imposibile, arata ca nu există îndeajuns spațiu intern atât în analist, cât și în pacient, pentru visare, sau pentru a fi capabil să atingă acel „tărâm al nimănui, nicăieri”, unde ireprezentabilul, de negânditul, nespusul și inaudibilul domină scena. In acele momente, non-analizabilul invadează analizabilul, gândirea-simțirea împreună se blochează, tăcerea nu mai este o mișcare vie și laborioasă și analistul cu pacientul trec printr-un impas. Ogden vorbește despre „plânsul întrerupt” pentru a descrie pacientul trezit dintr-un coșmar care a atins limitele capacității sale de visare de unul singur si are nevoie de mintea unei alte persoane „una obișnuită cu noaptea” ca să-l ajute să viseze aspectul pe cale de a fi visat din coșmarul lui. Starea de reverie analistului implică o retragere din logică, o stare care este analogă cu „întunericul” somnului (izolare a minții departe de strălucirea conștiinței), un întuneric în care visarea, un eveniment psihic continuu, devine perceptibila, sau cum spunea Freud: „am să mă orbesc artificial, pentru a mă concentra …pe un punct întunecat.”
Am citit comentariul tău, Cristina, ca pe o invitație la visare intersubiectivă. Nu știu dacă a teoretizat cineva conceptul, dar mă gândesc că ar putea fi un demers asimetric construit, dinamic, experimentat individual, cum ai spus tu, în care mai mulți subiecți aduc împreună experiențele proprii de visare și reverie pornind de la anumite conținuturi cu scopul de a se deschide, descoperi și transforma pe sine, în și prin relație cu ceilalți participanți prezenți în spațiul intersubiectiv.
Mă țin intenționat la distanță de experiența analist-analizand pentru că mi se pare că ai ilustrat-o foarte sugestiv în elaborarea ta. Noi, participanți la Dialoguri în viu ca subiecți, ne-am aplecat acum asupra muncii de visare. M-am trezit derulând pe retină scena în care Orfeu se întoarce pe tărâmul umbrelor și vrăjindu-l pe Hades cu lira sa fermecată, îl convinge să-i permită să o readucă pe Euridice printre cei vii.
Mă gândesc că nu întâmplător „reveria” mea merge în direcția asta și are a face cu gândurile puse de tine în lumină: Orfeul din mine se întoarce pe „tărâmul nimănui, nicăieri” acolo unde se ascund ireprezentabilul, nespusul, inaudibilul și de negânditul și negociază, mai întâi, cu Hadesul intern, și mai apoi cu cel intersubiectiv, posibilitatea de a aduce la lumină ceva-ul, pe Euridice, conținutul visării. Și cum altfel ar putea fi Orfeu din mine și din noi, dacă nu conștient și inconștient, cu ochii mai ușor sau mai greu adaptați la întuneric, cu spațiul intern mai mult sau mai puțin disponibil pentru visare? Îmi pare că ceea ce Orfeul meu interior nu poate (încă) conține, poate primi conținerea Orfeului intersubiectiv care participă în egală măsură și la transformarea și metabolizarea conținuturilor, dar și la modelarea funcției alfa pentru fiecare dintre cei implicați. Visele imposibil de a fi visate, plânsul întrerupt al lui Euridice (din mine) pe care Orfeul meu nu îl poate auzi, au nevoie de mintea altor persoane „obișnuite cu noaptea” care să-mi vină în ajutor în dialog intersubiectiv.
Mă întrebam dacă comentariul meu se referă în egală măsură și la visarea în existență mediată intersubiectiv. Îmi pare că da, pentru că Euridice-le interior care-și caută un visitor în mine are un ecou și în ceilalți subiecți aflați în dialog. Fiecare dintre noi, aflați într-o stare de surprindere creatoare, preluăm ceva din conținuturile puse în lumină de ceilalți. Apoi, ne întoarcem către noi înșine și deschidem o fereastră de oportunitate pentru cunoașterea sau re-cunoașterea, transformarea și resemnificarea ceva-ului visat individual și împreună. Devenim autori ai viselor, le codificăm și să oferim corporalitate, căutăm corespondențe potrivite care să asigure traducerea impresiilor și senzațiilor anterior nepsihizate în experiență afectivă comunicabilă lumii exterioare. Cred că așa ajungem la scrierea-ca-visare.
Oamenii sunt ca niște cărți care se scriu singure—o poveste în continuă dezvoltare, fără o versiune finală. Fiecare interacțiune, fiecare gând și fiecare experiență rescriu narațiunea, realiniindu-ne mereu cu viața. Dar dacă ne rescriem constant, există cu adevărat un „sine” stabil? Sau sinele este doar o iluzie—o construcție menită să ne ajute să dăm un sens unui univers altfel indiferent?
Căutarea sensului este una dintre trăsăturile fundamentale ale naturii umane. Cu toate acestea, pe măsură ce știința avansează, confirmă tot mai mult că nu suntem personajele principale ale unui mare plan cosmic, ci doar expresii trecătoare ale fizicii și biologiei—grăunțe temporare în imensitatea timpului. Această realizare poate fi atât eliberatoare, cât și tulburătoare. Dacă nu avem un scop predeterminat, atunci de ce mai căutăm sens?
Poate că sensul nu este ceva inerent universului, așteptând să fie descoperit. Poate că este ceva ce noi creăm—propria noastră ficțiune, o narațiune pe care alegem să o trăim, chiar și atunci când știm că nu este un adevăr absolut. Dar faptul că sensul nu este ceva obiectiv sau universal nu înseamnă că este lipsit de valoare. Chiar dacă ne construim propriile povești și semnificații, ele rămân esențiale pentru felul în care trăim și înțelegem viața. Sensul nu trebuie să fie absolut ca să conteze—contează pentru că noi îi dăm importanță.
În acest fel, viața seamănă cu un vis lucid. Putem conștientiza că structurile în care credem—identitatea, scopul, timpul—sunt construcții, dar totuși continuăm să le urmăm. Ne asumăm propria ficțiune, nu pentru că este reală, ci pentru că este a noastră. Ne luptăm, creștem, evoluăm. Fiecare capitol aduce noi provocări, unele mai grele decât altele, dar, în întreaga poveste a existenței noastre, nu lupta este tema principală, ci evoluția.
Așadar, adevărata întrebare nu este dacă sinele este o iluzie. Nici măcar dacă sensul este real sau inventat. Întrebarea este: Știind că povestea îți aparține, ce vei alege să creezi mai departe?
În ultimele două luni ne-am învârtit în jurul subiectului fantasmei și visării suficient de mult pentru ca subiectul să rămână în atenția mea și să pot observa această idee atunci când apare în alte lucrări. Pasajul care urmează este din lucrarea Visare, fantasmare și trăire a lui Winnicott și-mi pare că trasează o diferențiere între cele două atât de clară:
„Am spus că fantasmarea despre un anumit subiect era o fundătură. Nu avea nici o valoare poetică. Totuși visul corespunzător avea poezie în el, adică straturi peste straturi de înțelesuri legate de trecut, prezent și viitor, și de înăuntru și în afară, și tot întotdeauna în principal despre ea însăși. Această poezie a visului este ceea ce lipsește în fantasmarea ei și este imposibil astfel pentru mine să îi oferi interpretări cu înțeles despre fantasmare. Nu încerc să folosesc nici măcar materialul fantasmei pe care copiii în perioada atenției îl pot furniza din belșug. (Winnicott, 2006, p.60)”
Regăsesc confortabil pentru mine să folosesc aici un termen bionian pentru a înțelege: visarea, scrierea-ca-visare, vorbirea-ca-visare este nesaturată, ceea ce permite adăugirea de înțeles, de sens în straturi, în timp ce producția imaginativă de fantasme sau conținuturi asemănătoare închide mintea și nu mai ai ce adăuga…în cuvintele lui Winnicott, e o fundătură.
Inspirându-mă din gândirea care fundamentează psihanaliza din zona Mării Caraibilor (Deleuze, Glissant) cu care m-am întâlnit de curând, am început să asemăn spațiul „Dialogurilor în viu” cu o insulă (o să-i spun insula Dialog) care, pe de o parte, găzduiește, și pe de alta, prilejuiește conversațiile și interacțiunile dintre noi, fiecare în parte insule diferite de experiență, surse distincte de alteritate.
Deci o insulă de întâlniri, devine cadru pentru întâlniri insulare la care participăm conștient și inconștient cu fantasmele, proiecțiile, visarea, vorbele, tăcerile, gândurile, rândurile și privirile noastre, atunci când alegem să devenim observatori externi ai interacțiunilor din jur. Cadrul dialogurilor ne insularizează, iar câmpul intersubiectiv la care încerc să mă uit eu acum, pune în valoare o mișcare constantă a întâlnirilor dintre noi. Valurile de interacțiune se suprapun și se întrepătrund, avem puncte de întâlnire și neîntâlnire cu ceilalți, întâi fantasmați, apoi percepuți subiectiv, apoi reali. Pe măsură ce câmpul intersubiectiv capătă adâncime, se desenează strat cu strat, un peisaj al relațiilor și al întâlnirilor cu Ceilalți, care nu ne mai permite să ne privim pe noi înșine drept unici autori ai propriilor lumi și ai obiectelor care trăiesc în ele. Prin filtrul cu care privesc, devenim parte din insula Dialog, într-o mare intersubiectivă care ne înconjoară și ne provoacă să ieșim din izolare în/de sine și interioritate, și ne invită să ne bucurăm de întâlniri minunate cu alții necunoscuți. Este momentul să vă mulțumesc că luați parte, explicit sau doar visând-în-tăcere la această experiență.
Acum, în contextul întâlnirii cu alteritatea, mă întorc și eu la visare și fantasmare. În plan intersubiectiv, fantasmarea este probabil singurul instrument pe care-l avem pentru a ne organiza în fața unei întâlniri cu necunoscutul. Înainte să ne putem întâlni cu un Celălalt întrupat, pe care să-l putem cunoaște și descopri, ne obișnuim mai întâi cu ideea că există un Celălalt, iar această realitate nu mai poate fi pusă între paranteze. Putem alege să rămânem cu anxietatea că la un moment dat îl vom întâlni, sau putem să începem să-l visăm-în-existență, proiectând fără doar și poate în exterior ceva din noi, tocmai pentru a acomoda prezența celuilalt (și a unei eventuale relații de obiect) în mintea noastră. Chiar dacă, în citirea și citarea lui Vali, Winnicott vorbește despre fantasmare ca fiind o „fundătură” într-o altă cheie, cred că și din perspectivă intersubiectivă ajungem tot acolo: Celălalt real va fi mereu diferit de Celălalt fantasmat și de percepția subiectivă de Celălalt, asta ca tabloul să fie mai cuprinzător!
Ce-mi place mie legat de toate astea este faptul că, din fericire, nu există un Sine/Celălalt statice, înghețate în timp. Văd aici potențialul de dezvoltare și creștere personală asociat cu visarea-în-existență – cu faptul că visarea, vorbirea-ca-visare și scrierea-ca-visare sunt nesaturate și permit, cum frumos spune Vali „adăugirea de înțeles, de sens în straturi”. Pe de altă parte, mai văd și faptul că multiplicitatea sinelui și multiplicitatea alterității, atunci când sunt găzduite de o insulă (insula Dialog, în acest caz 😊) prilejuiește un ocean de interacțiuni, care permit poezie în/întru visare, creștere și transformare în/prin relații, și aduce viață peisajului realțional co-creat de noi. Salut momentele de întâlnire insulară dintre vorbirea și tăcerile noastre. Mă inspiră la visare!
Doar tacerea poate da acces la trăirea arhaica, experienta intoarcerii la uniunea fuzionala, aceasta relatie non-verbala nascuta odinioara in tacerea indeterminatului, nedefinitului si care nu se va putea reinsufleti decat tot in tacere. Limbajul imagoic, ar transpune si metaforiza, ulterior simboliza, trairile arhaice si tot pe aceasta cale a imaginii incarcata de afecte si de emotii arhaice poate avea loc metacomunicarea. Acest imagoic ar spune prin imagini, ce nu poate fi spus prin cuvant, ca o reverie, un vis cu ochii deschisi, care ar deschide o cale de a spune un nespus si a-l transmite inconstient celuilalt. Reveria împărtășită este necesara constituirii ulterioare a unor învelișuri psihice si mentale diferențiate, permițând elaborarea Eului piele. Tacerea permite crearea unui spatiu pentru sine si pentru celalat, de intalnire inconstient- inconstient, tine de o capacitate de a suporta, sustine, contine, fara a fi doborât de contradictiile, conflictele, miscarile pulsionale si afective, permitand mentinerea unei prezente vii in spatiul tertiar creat intre lumea proprie si lumea celuilalt. Închei spunând catre colegii mei, ca pe ei i-am regasit aici unde i-am intalnit deja si acolo unde nu i-am întâlnit niciodata: dincolo si dincoace de tacere.
Încep scriitura cu un alt citat renumit din Winnicott: ”este o bucurie să fii ascuns, dar un dezastru să nu fii găsit.” Iar din ce ai spus tu, Corina, mi-au rămas în minte cuvintele: „Valurile de interacțiune se suprapun și se întrepătrund, avem puncte de întâlnire și neîntâlnire cu ceilalți, întâi fantasmați, apoi percepuți subiectiv, apoi reali.” Mi-a plăcut această secvențialitate a lui fantasma-subiectiv-real și am să mă uit la ea din direcția opusă.
Descrierile făcute de tine, Corina, dar și de tine, Cristina mi se par foarte clare și revelatoare de ritmicitate naturală și creștere din interior, pe din interior. Cred că mai există o nuanță care tine de „reali„ pe care cred că mai degrabă o evităm adesea, neștiind ce să facem cu ea din momentul în care se ivește în discurs.
Mă refer direct la dificultatea conexiunilor dintre noi, la acel împreună care apare și dispare din și în „valuri de interacțiune„ Dacă inițial, înainte de a ne cunoaște, trebuie să proiectăm, după cum spui tu Corina, pentru a umple golul/vidul necunoscutului celuilalt, îndreptându-ne către acel ceva-cineva perceput subiectiv, adică tot construit pe dinăuntru (și doar așa) în cele din urmă ajungem la realul celuilalt.
Tăcerea-ca-visare m-a lăsat să văd imposibilitatea unui împreună care vine pe linia trasată de tine, Corina. Se aplică chiar mai puternic liniei pe care vorbești tu, Cristina: uniune fuzională-nedefinită-limbaj imagoic-comunicarea inconștienta-reverie împărtășita-diferențiere. Altfel spus, nu este oare adevarăt că perceperea celuilalt ca fiind real trasează între noi o linie de netrecut? Oare nu devine chiar mai dramatică această ne-trecere în condițiile comunicării de la inconștient la inconștient? Și oare nu poate fi acesta unul dintre motivele pentru care refuzăm să ne cunoaștem?
Apar aceste întrebări pe fondul experimentării celuilalt ca un ne-cunoscut continuu, ca un de ne-ajuns perpetuu, ca un ne-apucat veșnic! Oare nu e cu mult mai simplu să îl respingem pe Celălaltul fantasmat pe care credem că îl cunoaștem atât de bine (și fiind fantasmat, e chiar adevărat ca îl cunoaștem, căci este „făcut” de noi)?
Daca fantasmarea e o fundătură, iar jocul nu este al meu ci al nostru, atunci tu, tu cine ești? Dacă mai țineți minte, încheiam lucrarea mea de la seminarul Ogden cu întrebarea: ”cum adică, ceilalți sunt notele din care este făcută muzica mea, adică viata mea e a mea dar sinele meu aparține în aceeași măsura și celorlalți?” Azi aș adăuga: dacă ceilalți sunt notele din care e făcută muzica mea, atunci tăcerea noastră creează distanța și singurătatea asurzitoare fără de care nu există ritm? Iar dacă eu sunt notele din care e făcută muzica ta, tăcerea noastră creează pierderea oricărei subiectivități identitare?
Ar putea însemna că nu putem fi împreună decât dacă mă pierd pe mine? Și daca ar fi așa, atunci cum putem fi împreună dacă eu nu mai sunt eu, pierdut fiind?
Vali, acum inteleg eu de ce ne tot intalnim intr-un „Impreuna” in fantasme si in fapt, pierduti fiind, nu ne prea putem intalni „impreuna” cu real-itatea fiecaruia dintre noi. Ne place sa ne jucam de-a va-ti ascunselea, ne bucuram sa ramanem ascunsi, si pastram totusi speranta ca vom fi gasiti. Desi suntem ambivalenti fata de acest „a fi gasiti”, pentru ca daca dupa ce suntem gasiti suntem si abandonati, ne e greu sa ne peticim narcisismul ranit.
Ma gandesc la pierderea de sine si de ceilalti ca la o precipitare, ca si cand particulele de sine si de ceilalti precipitate si pierdute, dispersate in marea intersubiectiva, se vor intalni la un moment dat intr-un impreuna prin acumulare si creare de substrat insular, ca la recifurile de corali. Parti din noi se intalnesc cu parti din ceilalti, poate e singurul fel de impreuna posibil in mod real, pana la urma.
Este o provocarea aparte pe care Corina reușește să ne-o lanseze despre cum poate o alăturare de cuvinte “scrierea-ca-visare”, o mutare a focus-ului, să deschidă întrebări si fronturi atât de ample.
Unii autori spun că basmul e ca un fel de vis și că poate fi interpretat ca un vis. În felul acesta, poate că putem spune si că visul manifest este un basm al minții. Faptul că acest basm a fost privit ca expresia unor forțe (sau obiecte interne sau matrici relaționale) interioare subiective reale cu sens în spațiul psihic este meritul lui Freud de a readuce la suprafață, în limbaj cât a putut el de tehnic. Basmul, mitul – în primă fază oral – deci, ca o formă de vorbire-ca-visare poate fi o expresie a unui inconștient colectiv.
“Limbajul uitat” cum îi spunea Eric Fromm, reamintind despre concepțiile religioase vechi sau chiar primitive care aveau această perspectivă că visul are un limbaj al său, comun cu cel al basmelor, deci un sens, un limbaj pe care l-am uitat.
Unii – scriitorii – și-au pus visul în scris și i-au dat drumul în lume. Scrisul publicat este un gest cultural. Situația psihanalitică în cabinet, pe de altă parte, în timpul unei analize, unde visarea visului pacientului – interpersonală – despre care vorbește Cristina mai sus – se desfășoară în niște condiții aparte, atipice. Vorbim, cred eu, de o stare specifică și o utilizare specifică cadrului tratamentului analitic.
Este o interogație cât poate împrumuta scrisul din experiența analitică despre care vorbește Ogden în articolul său – o experiență destul de primitivă, așa cum sugerează și Vali în replica sa.
Poate că scrisul poate să capteze sau, mai clasic spus, în scris să se strecoare aspecte primitive ale personalității. Apare desigur și întrebarea clasică cât de transparente sunt aceste urme de inconștient, cât de deghizate sunt ele în experiența scrisului?